Eu cred că dacă n-ai fugit măcar după un singur fluture, în copilărie, se cheamă că ai cam copilărit degeaba. E prima ipostază a vânătorului, cea mai facilă, cea mai lipsită de peripeţii şi, aş zice, la îndemâna oricărui ţâşti-bâşti. Ajunge să ai o mătură în mână şi două picioare sub burtă, nimic mai mult. Nu rămâne decât ca, ridicând măturoiul deasupra capului, să alergi cât te ţin plămânii, încercând să capturezi fie o „forfecuţă” din cele mari, din ce în ce mai rare în ultima vreme, fie un „banal” înaripat alb, mare consumator de frunze de varză…
Deşi măturoiul nu-i chiar o ustensilă delicată, mulţi fluturi reuşesc să supravieţuiască coliziunii cu el, şi atunci trebuiau întemniţaţi într-un borcan „ de jumate”, aflat, şi el, la îndemână. N-aţi făcut asta, niciodată? Nu-i nimic, nu-i nimic, am eu un fluture prins, pentru voi…
Bijuteriile Teodorei 