Astăzi nu vorbim despre bijuteriile mele- decât, poate, prin ricoşeu.
Haideţi mai bine să facem discuţie despre frumuseţe. Despre frumuseţea ignorată, mai ales. A florilor şi vietăţilor.
Aţi mers ca îmbătaţi, în această primăvară, de mirosul florilor de corcoduş, de măr, acum sunteţi în „plin” salcâm şi castan, sau Catalpa cu pâlniile ei largi. De câte ori v-aţi oprit să vă uitaţi atenţi, cu ochi treaz şi drăgostos, la aceste biete flori care ne parfumează viaţa? Rareori, nu? Cu siguranţă, o facem mult mai rar decât în dreptul galantarelor cu parfumuri omeneşti, ale căroror miresme nu vor egala niciodată perfecţiunea naturii…
Eu vă propun, acum, floarea de păr. Faceţi abstracţie de fructul zemos ce va fi în acel loc, gândiţi-vă doar la floare. La petalele ei albe ca laptele, rotunjite ca nişte inimi cu codiţă, la pâlnia alungită în care sunt ademenite insectele polenizatoare şi, mai ales, la grăunţele de polen gălbui, parcă plutind în aer, dând roată pe deasupra mării de petale. Atâta frumuseţe „inutilă”, risipită printre frunze, cu generozitatea unui stăpân bogat, căruia nu-i pasă unde-i cad perlele!
Apoi, uitaţi-vă la maiestuoasa frumuseţe a acelei şopârle. Ce n-aş da să am o haină la fel de minunată! Ea o are, şi nu se mândreşte. Am găsit-o încălzindu-se la soare, pe un trunchi de copac răsărit în marginea unei păduri pustii. Nimeni în jur, niciun ochi pentru frumuseţea ei.
Poate tocmai asta-i frumuseţea adevărată? Nu ştiu.
Eu sunt aici să vă ofer cercei, nu răspunsuri definitive la întrebări atât de grele.
Bijuteriile Teodorei 