Parthenocissus tricuspidata. Staţi aşa, nu vă speriaţi, de-acum vorbim româneşte. Mai înainte am spus `viţă sălbatică`. O liană sălbatică, uşor de găsit în pădurile umede din câmpie (adoră vecinătatea unei ape), unde se întinde, cu nesaţ, pe orice suport întâlneşte în cale, îndeosebi pe cele verticale.
Vedeţi bine, dumneai n-are o şiră a spinării proprie, e ca şeful meu, trăieşte doar sprijinit pe alţii. Asta e singurul ei defect, probabil. În rest, puzderie de calităţi! Vara face umbră deasă, e încântată când primeşte apă şi senină pe secetă, nu suferă de mană şi alte beteşuguri ce îngenunchează viţele altoite. Iar toamna, o splendoare! Aproape peste noapte, mai ales dacă e un pic `ciupită` de brumă, frunzele ei, verzi altminteri, ajung roşii ca para focului.
Sute, mii de frunze arzânde fâlfâie în vânt, atârnate de vreo streaşină, suspendate de vreun stâlp. Printre frunze, bobiţe albastre, brumării, ce cresc în vârful unor degete subţiratice şi roşiatice. A mea, altoită fiind, face şi bijuterii alături de struguraşi…
Bijuteriile Teodorei 