Ador brazii.
Când sunt mici, au aerul tututor copiilor, par sprinţari, ghiduşi şi nestăviliţi. Când se măresc, însă, capătă, cu toţii, o ţinută princiară, înţeleaptă şi demnă.
Scufundaţi în ceaţă, îmi par încă şi mai maiestuoşi decât sunt în plin soare. Intrarea în acea lumă nesigură, în care contururile precise sunt „topite” de abur, cu orizontul adus la doi paşi, iar dincolo de el putându-se afla chiar capătul lumii- ei bine, mutarea în această lume nu-i sperie: rămân la fel de senini, de mândri, de masculini.
Iată şi brazii mei, brazi de sărbătoare. O triadă de mici triunghiuri verzi, cu creştetul din verde crud şi globuleţe multicolore odihnindu-se-n crengi.
Şi iată, cu tălpile bine înfipte în moale pătură de cetină, şi brăduţul dintre ani, ţanţoş şi, în acelaşi timp, zglobiu, cu buburuze, şi steluţe, şi mici acadele întregindu-i ţinuta.
Bijuteriile Teodorei 