Am avut două ţeluri locative, în copilăria mea. Amândouă realizabile, niciunul realizat.
Cel dintâi, să-mi fac casa într-o scorbură din rădăcina unui copac imens (eram modestă ca un bursuc)- probabil, sugestionată de filme precum „Toate pânzele sus” şi poveşti cu mizanscenă asemănătoare. Fireşte, părinţii nu s-au pus la mintea mea, să aducă-n curte, cu eforturi urieşeşti, un arbore multisecular, în burta căruia eu să stau zece minute pe zi. Însă ţelul mi-a rămas, deşi acum nu m-aş mulţumi cu un copac cu mai puţin de trei camere şi două băi.
Al doilea ţel a fost să am casa în pom. Tot ce-am obţinut între timp a fost să fiu, din când în când, în pom. La visul casei suspendate am renunţat, însă, mai ales de când am aflat cât m-ar costa liftul până la primul nivel de crengi, şi ce s-ar întâmpla dacă aş ieşi noaptea-n bătătură şi aş greşi poteca.
Totuşi, dacă mă gândesc bine, visurile mi s-au realizat, chiar dacă un pic schimbate. Am un apartament ca o scorbură (învecinat de alte zeci de scorburi identice), cocoţat cam pe unde ar fi vârful unui copac. D-aia zic: e bine să ai grijă ce-ţi doreşti!
