Toamna muşcă din el cu brume colţoase, ceţuri reci şi vânturi tăioase. Soarele l-a dat uitării, până prin primăvară. Dacă ar fi om, ar avea umerii plecaţi, privirea tristă, glasul stins. El, însă, ia priviţi-l, ce impunător e în chinul lui tomnatic! Cu câtă măreţie stă drept, singur aflându-se în mijlocul unei mirişti cotropite de buruieni câinoase!
Ce mândră-i statura, şi zvârlită privirea-n depărtări! Cu câtă demnitate îşi trece greul, pe nimeni alături având! Cu smerenie, i-am depus la picioare câteva ofrande fermecate, care să-i ţină seva vie, în iarna ce vine.
Iată, de pildă, un mărgean vrăjit, ale cărui floricele, întinse pe negrele lui mărgele, îndepărtează degerăturile şi scutură bruma de pe crengi.
