Cum e Dincolo?

29/03/2010 la 12:01 (Cercei, Fimo)

Întrebarea „cum e Dincolo?” e una dintre constantele gândirii (religioase) omeneşti. Lucrul e cu totul firesc: nu poţi să vorbeşti despre un „Dincolo”, fără să vrei să-i ştii alcătuirea. Întrebarea e cu atât mai stringentă, când „Dincolo” e investit cu excepţionale calităţi. Când spui, de pildă, că „Dincolo” e un loc cu verdeaţă, prin care curg râuri de lapte şi miere, trebuie să-ţi imaginezi, cumva, un Paradis un pic mlăştinos, încleiat în lapte şi miere, pământul uscat fiind acoperit în totalitate de fâneaţă pân` la brâu- prin care nu poţi să nu te întrebi cine naiba o mişuna.

Am mai găsit, într-un palat, o versiune a lui „Dincolo”. E varianta cerească, aeriană, a Paradisului. Totul se petrece în aer, în „văz-duh”. Iar aglomeraţia e neaşteptată. Pentru cineva care, să spunem, moare în garsoniera unui bloc înghesuit, mutarea într-un Paradis suprapopulat nu cred că e o veste tocmai bună: aproape că se poate întreba „ce-am avut şi ce-am pierdut?”. Nu e colţ de nor pe care să nu se afle minimum un suflet, pedestru sau călare. Iar personajele sunt, toate, ostentative- deci obositoare. Toate au atitudini teatrale, nefireşti. Unele sunt înarmate, ceea ce, chiar dacă e vorba de arme de secolul I, tot nu e relaxant. În toate cazurile, ţinuta e cel mult lejeră: prea-fericiţii sunt, mai toţi, goi până la brâu. Ce deranjant trebuie să fie, acest Paradis, pentru fiinţele pudice!